Simulația în noul Cod civil

Simulațiile în natură se întâlnesc pretutindeni, de la un animal care simulează coloritul altuia, pentru a evita un prădător, și până la un om care simulează stări sau sentimente pentru a obține diverse beneficii în societate. Simulațiile în raporturile juridice sunt cel puțin la fel de comune, născându-se din dorința unor subiecte de drept fie de a prezenta ca veridică o minciună juridică pură, fie de a ascunde adevărul într-o mantie a minciunii. Astfel, la fel cum este firesc pentru oameni să mintă sau să disimuleze, tot la fel este să obțină foloase de pe urma unei „minciuni juridice”, adică a simulației.

Lansarea în circuitul civil a unui contract fictiv pentru a scăpa de la urmărirea creditorilor anumite bunuri care, în aparență, au trecut în patrimoniul unui terț (simulația prin fictivitate), a unui contract a cărui natură sau obiect este disimulat (simulația prin deghizare), a unui contract în care figurează, în aparență, anumite părți pentru ca în realitate să vizeze raporturile dintre alte subiecte de drept (simulația prin interpunere de persoane), reprezintă tipuri de simulații des întâlnite și care cunosc numeroase și variate forme practice.

Legiuitorul a fost deosebit de înțelegător cu materia simulației, acceptând-o ca pe un fapt uman, ca pe o formă a slăbiciunii umane care nu poate fi ruptă de însăși ființa umană. Tocmai de aceea, în legislația noastră, față de multe alte legislații, legiuitorul nu a sancționat automat simulația cu nulitatea absolută, prin simplul fapt că părțile au îndrăznit să simuleze un act juridic, ci doar în subsidiar, atunci când părțile au recurs la o simulație în mod expres ilicită ori când au săvârșit o fraudă la lege.

Gândirea legiuitorului izvorăște nu numai dintr-o perspectivă umanistă asupra pornirilor omenești, dar este și deosebit de pragmatică: dorința de a ocoli dispoziții legale arareori poate fi înfrântă și subiectele de drept cedează tentațiilor.

Legiuitorul, în general, a înțeles că orice îngrădiri excesive vor duce în mod inevitabil la tentative de ocolire din partea destinatarilor normei, prin intermediul unor simulații.

Perspectiva legiuitorului poate fi sintetizată astfel: decât să împingi societatea să recurgă la simulații, este preferabil să existe cât mai puține îngrădiri. Forțând oamenii înspre simulații prin prezența unui număr prea mare de astfel de „manopere”, se slăbește fundamentul tuturor legilor, căci se va imprima în conștiința umană ideea că orice lege considerată de părți „nedreaptă” va putea fi ocolită prin alte dispoziții legale, astfel încât orice deziderat, mai devreme ori mai târziu, se poate realiza. Așa fiind, va fi atras în circuitul civil un tip de „neîncredere” față de legiuitor, care va fi perceput a nu înțelege realitățile societății. Această neîncredere va conduce la încălcarea dispozițiilor legale pe scară largă, în detrimentul tuturor membrilor societății, care nu mai vor fi apărați în fața persoanelor de rea-credință.

De aceea, credem că legiuitorul noului Cod civil a ales calea corectă: s-a îndepărtat de la prea lacunarul art. 1.175 din vechiul Cod civil, fără a exagera însă cu reglementarea, oferind la art. 1.289-1.294 C.civ. anumite principii generale după care interpretul legii să se ghideze, alături de reglementarea simulației în cele mai multe situații ivite în practică.