Fețe ale iubirii

Iubirea are nenumărate forme și, cum fiecare față umană este unică, fiecare iubire este singulară. Ea poate copleși. Poate secătui sau devasta ființa atunci când se află pe tărâmul tabuului, surghiunită în subteranele psihicului.

Fețe ale iubirii ne prezintă patru studii de caz ce dezvăluie, rând pe rând, teme precum un complex Oedip adânc înrădăcinat, dorința incestuoasă față de o soră, homosexualitatea refulată, obsesia luată drept iubire, transferuri ce pun în pericol tratamentul. În fiecare dintre aceste cazuri ne întâlnim cu fragmente de iubire ce oferă uneori o imagine distorsionată, grotescă a iubirii, dar care, culese cu grijă și aduse în lumina conștiinței prin procesul de umanizare întreprins de psihanaliză, contribuie la întregirea ființei, la o mai bună adaptare a persoanei la viața reală și la eliberarea creativității ei latente. Cartea se adresează psihanaliștilor și psihoterapeuților, dar în aceeași măsură tuturor celor interesați de mintea umană, curioși să-i afle dedesubturile, fiind martorii înțelegerii și transformării „epifenomenelor iubirii problematice – suferință, vinovăție, frustrare” în fluxul bogat al vieții.

... cursul tratamentului nu este niciodată liniar. Nu există niciun dacă X, atunci Y, așa cum întâlnim în arborele decizional al diagnosticului din medicină. Uneori, pare că tratamentul se învârte în cerc, întorcându-se iar și iar acolo unde – aparent – se afla cu luni în urmă. Alteori, e ca și cum tratamentul s-ar descentra, mutându-se în direcții care – aparent – nu au nimic de-a face cu acuza inițială. Adesea, progresul e caracterizat de alunecarea înapoi pe poziții care păreau anterior să fi slăbit. [...] Așadar, Fețe ale iubirii nu este o rețetă pentru cum ar trebui analiștii să abordeze acele aspecte ale tratamentului legate de dorințele intense, aparent aberante, ale pacienților. Este o descriere realistă, onestă, a modului în care tratamentul pare să stagneze – până când nu mai stagnează. Autorii

În timpul acestei etape a analizei, Carol s-a raportat la mine ca la un părinte restrictiv. Deoarece nu mă putea vedea mereu, eram „departe”, la fel ca tatăl ei. Faptul că nu eram constant disponibil însemna pentru ea că nu eram binevoitor sau înțelegător. Considera că analiza o priva de ceva. [...] „Mi-e teamă că, dacă mă apropii prea mult de tine, mă vei părăsi, așa cum m-a părăsit tata.” M-am gândit să adaug „și toți ceilalți bărbați”, de vreme ce acel deznodământ făcea parte din narațiunea ei dominantă. În următoarea noastră ședință, Carol a povestit un vis. Primul vis pe care un pacient îl împărtășește unui psihoterapeut este adesea un punct de reper, iar acesta a marcat tranziția în următoarea fază a travaliului nostru. Autorii