Anticorp

„Cristina Drăghici vine, iată, în poezia noastră actuală, în care se mai aud inevitabile replici minimaliste, perfect încastrate în corpusul de rezistență al construcției, ca un ecou care și-a pierdut rostul. În ultimii ani, crăpăturile blocurilor de la cutremur s-au adâncit… Cristina dărâmă ce nu e de consolidat. Cristina se zidește pe sine în zidul nou. Cristina întoarce rostul timpului numit poezie. Ea nu iese din spațiul ei, ea e anticorpul, paznicul invizibil care ucide virusul fatal: marea monotonie, valsul morții: „un doi trei” la nesfârșit…”  - Nora Iuga

Frică

ce se întâmplă cu pământul când cei din interiorul lui își înclină capetele să privească prin unghiile lor

ce simt cei care calcă deasupra celor din care au venit

*

frica nu îl cunoaște pe tata nu știe oasele mamei uneori îmi trimite bilețele i se face dor își așterne voalurile între mine și cel pe care îl mângâi

de ea ascund oameni

pe bunica am învelit-o în hârtie creponată – nu o va recunoaște tatălui meu i-am acoperit toată fața în frișcă – va crede că e o prăjitură pentru copii pe mama am colorat-o toată în mov – va crede că e o plapumă

frica mă vizitează și când e toată lumea acasă își lasă pantofii lângă ai mei se încălzește cu mine sunt singura ei carne transpiră pe umerii mei eu tac nu mă clintesc ceilalți nu respiră ca să nu fie recunoscuți

doar pleoapele mele se zbat ca doi pești căzuți pe trecerea de pietoni frica se dezbracă prin mine își aruncă sutienul prin ochii mei îi umple cu laptele ei

îi prind degetele care tremură le așez în palmele mele ea începe să îmi mângâie părul – ca o femeie oarbă îmi prinde agrafe mă face frumoasă sunt singura ei carne mă spală mă limpezește cu grijă mă vrea curată

o las să mă măsoare să mă cântărească stau dreaptă m-a înrolat în armata ei

îmi împrumută rimelul clipește deasupra bărbatului pe care îl iubim amândouă cel mai mult

se ghemuiește ca un leopard în jurul inimii mele simt că i se face foame

inima mea e singura ei carne