Dincolo

„…Au trecut de atunci trei ani, iar teiul meu n-a mai înflorit… Am așteptat-o pe femeia aceea în fiecare primăvară să-l dezlege de neînflorire. De multe ori, seara, ca și acum, zăresc acolo, pe bancă, în depărtare, un bărbat și o femeie care stau de vorbă. O fi ea? îmi zic, dar când ajung cu căruciorul aproape de bancă, văd doar umbrele copacului. Vreau să vină, înțelegi? șopti Mitra. Să vină femeia, să îmbrățișeze teiul, să-l sărute și să-l facă să înflorească. Înțelegi?

– Da, i-am răspuns și m-am apropiat de el, punându-i mâna pe creștetul capului cărunt, mângâindu-i fața ridată, simțindu-i pomeții ascuțiți ai obrazului, osul lipit de pielea arsă de soare sub barba țepoasă. Ochii lui verzi, ca frunzele teiului, erau scăldați în lacrimi. Mă privi o clipă, apoi își lăsă bărbia în piept și șopti:

– Mai nou, nu fac altceva decât să o aștept pe femeia aia. Trebuie să vină! Altfel, teiul moare…

Și în umbrele înserării, l-am văzut cum tresare, cum se ridică din scaunul cu rotile, cum privește spre tei și-mi șoptește:

– A venit! Uite, a venit! Teiul înflorește!

S-a lăsat ușor în scaun și a închis ochii. Zâmbetul lui de om șugubăț îi încremeni pe față. Teiul înflorise, răspândind mirosul puternic peste toată valea.” (DOINA CETEA, fragment din povestirea Teiul)