Din zilele lui August 1944: amintiri, fapte, consideratii

Memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, unul dintre actorii importanți ai înlăturării regimului Antonescu.

„Tatăl meu a fost numit șef de stat-major la Comandamentul Militar al Capitalei. Așa s-a născut ideea lui 23 august 1944: politicienii și militarii au început să se întrunească și să discute. Tatei i-a revenit planul pentru București, odată cu întoarcerea armelor; orașul era plin de nemți… Când s-au succedat guvernele – Sănătescu, Groza –, tatăl meu a avut funcții. În 1946 a fost la Paris, unde a reprezentat România la Conferința de Pace.

La 30 decembrie 1947, eram singură acasă, când am aflat de la radio că regele a abdicat; când s-au întors părinții de la teatru, au crezut că visasem urât! După instaurarea republicii s-a terminat și cariera tatălui meu în armată: fără leafă, fără grad, a ajuns să lucreze la Plafar. A fost greu: casa a fost naționalizată, iar noi am fost restrânși numai la mansardă. Între timp, au început perchezițiile: sunau oameni la ușă, intrau și luau acte, scrisori, decorații etc. Mama a început să împacheteze lucruri, să le ducă pe la prieteni, în pivnițe, în poduri…” (Gabriela Romana Dămăceanu)

„Actul de la 23 august 1944 ocupă un loc aparte în istoriografia românească, fiind, prin sutele de cărți și studii științifice care i s-au dedicat, unul dintre subiectele istorice abordate cel mai mult. Fără îndoială, interesul istoriografic pentru această temă a atins apogeul în perioada regimului comunist, oferind de multe ori o perspectivă deformată, condiționată ideologic. Cei care studiază actul de la 23 august nu pot ignora memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, publicate acum în prima ediție integrală, fiind totodată și o ediție critică, bazată pe studiul sistematic al multiplelor sale versiuni.” (Mihai Burcea, Tudor Vișan-Miu)

„Pentru întocmirea acestei lucrări – în redactarea ei finală – am consacrat mai mult de nouă ani de muncă [1963–1972], străduindu-mă să redau în cele ce urmează cât mai puține lipsuri de fond și formă; în acest scop, am consacrat celor scrise nu mai puțin de douăsprezece redactări complete și îmbunătățite; nu știu dacă și cât am izbutit să realizez în această direcție […]. Nu știu dacă și când vor vedea lumina tiparului rândurile de față [subl.n.]. După modul cum decurg lucrurile până acum, s-ar părea că răspunsul nu poate fi decât unul singur: este încă prea devreme să se spună dacă lucrarea va fi tipărită vreodată sau când anume.” (Gen. Dămăceanu, în 1972, după cea de-a douăsprezecea redactare a memoriilor sale)