Frontiera

„Există cărți care seamănă cu obiectele de muzeu, stau cuminți pe raft, frumos legate între coperți, prăfuite de timp și uitare, și există cărți care ard, care respiră și care te prind de mână ca un jurământ, cărți care nu pot fi închise după ultima pagină, pentru că ele continuă să trăiască în tine. Frontiera de Eduard Dorneanu este o astfel de carte, o mărturisire incandescentă, scrisă cu rană și cu lumină, o poveste care nu se citește doar cu ochii, ci se trăiește cu întreaga ființă.

Frontiera, acest cuvânt aparent simplu, adminis­trativ, cu ecou militar și politic, devine la Eduard Dorneanu un simbol viu, o linie de foc și de carne care separă, dar și definește. Frontiera e locul de trecere și de pierdere, locul unde tinerețea își frânge aripile, unde libertatea se confundă cu datoria, unde istoria intră brutal în viața unui tânăr care încă mai visa. În roman, frontiera e granița dintre copilărie și maturitate, dintre lumină și întuneric, dintre speranță și disperare.

Cartea se deschide cu o scenă care rămâne întipărită în memorie, respectiv plecarea tânărului în armată, pe fundalul unei toamne ce pare să fie ultima lui clipă de inocență. „Toamna anului 1989. Eram atât de tânăr încât anotimpul auriu îmi mângâia pașii, visele, cuvintele. Așteptam să se întâmple ceva ieșit din comun”.