iizeop

Oglinda ca dedublare a eului

recenzie de Elena Netcu

Dacă poezia este reflectare în oglindă, o altă realitate, „în adânc de ape”, cum ar spune Eminescu, „nadir latent”, cum ar spune Ion Barbu, înseamnă că poetul Horațiu Macovei revigorează ideea platoniciană potrivit căreia ceea ce se vede cu ochiul liber sunt „umbrele”, realitatea noastră sensibilă, limitată în timp și spațiu, în care trăim înlănțuiți „ca-ntr-o peșteră”, dar există o altă realitate, reflectată în oglindă, care nu i se relevă oricui, întrucât nu „umbrele”, nu „întunericul” ne duc spre cunoașterea luminii, ci libertatea de a ajunge la soare pe un drum inițiatic. E ca și cum ai vedea „ielele”, iar odată ce le vezi nu mai ai astâmpăr.

În ce măsură poetul Horațiu Macovei reușește să facă această demonstrație, dezvăluind „oglinda sufletului său”, rămâne să ne convingă, să ne arate cum ajunge la cunoaștere, călăuzit de steaua și de soarele lui din care, privindu-le, „îi curge lacrima pe-o rază”.

Demersul liric al poetului Horațiu Macovei din volumul iizeop – cuvinte în oglinda sufletului este insolit pentru cititor care încearcă zadarnic să găsească cheia în titlul volumului, fără o decodificare atentă a mesajului incifrat în acest mod de facere a poeziei.

(…)

Cu toate acestea, Horațiu Macovei cultivă un lirism cerebral, nu există regrete, nici disperări, nici renunțări și nici măcar speranțe.

Poetul nu practică experiențe senzuale și emoționale, ci, dimpotrivă, există o tentă aforistică, o adresare oarecum sentențioasă.

(…)

Născut în umbra poeziei eminesciene, discursul liric al lui Horațiu Macovei se oferă cititorului cu aceeași sinceritate a simțirii, cu un fel de voluptate în a mângâia cu pioșenie „straiul de purpură și aur” al poeziei marelui Eminescu, nu numai ca un omagiu, dar și o confirmare că lirica eminesciană s-a cuibărit în modul nostru de simțire eminescian și de a trăi ca un poet român.