Pământul invizibil

„Germania, 1945”, iulie torid. Un fotograf englez (naratorul) însoțind un regiment aliat, în ultimele zile de război și primele de pace. În lungul drum spre Rin, izvorâtă din șocul unei descoperiri sumbre, o idee revine cu obstinație. Să surprindă pe peliculă, la întâmplare, figurile oamenilor de rând, ale celor care reintră de-acum în cotidianul de odinioară. Fără întrebări ori fără răspunsuri la ele. Martori pasivi și muți? Părtași la instaurarea unei ideologii delirante și a consecințelor ei? Știind ce se petrece, acceptând, negând, ignorând? La câțiva kilometri doar de „câmpul de oroare”? Ca într-un joc de-a moartea și viața privindu-se ochi în ochi?

Pământul invizibil, nominalizat la premiul Goncourt 2019 – ultimul roman pe care Hubert Mingarelli a mai ajuns să-l vadă publicat, înainte de a se stinge – recreează, fără umbră de patetism, atmosfera de nerespirat a coborârii în infernul paralel cu peisajul aproape idilic al unui colț de lume cruțat, în parte, de distrugere (lanuri unduindu-se sub adieri de vânt, imense capiteluri de floarea-soarelui, iazul verde smarald, mici așezări înflorite, mulțime de „stupi închipuiau orașe”, cafenea unde o fetișcană răsfoiește o revistă…). (…)