Ivoria Belova

„Evenimentul care s-a produs l-a bulversat şi a iscat în sufletul lui Ilie o dorinţă acută de a tăcea. De aceia a dorit să rămână singur. Tăcerea e de mai multe feluri şi nu poate avea loc oriunde şi oricum. E nevoie de o atmosferă specială, care numai uneori apare. Există o tăcere la care te împinge o gravă neînţelegere sau impas şi ai nevoie să clarifici situaţia, să înţelegi încotro să te mişti mai departe. Apoi există o tăcere ce exprimă protestul împotriva absurdului existenţial. Dar mai există o tăcere, de care avea nevoie ca de aer Ilie, care te pune într-un echilibru mai mult sau mai puţin rezonabil cu universul, cu energia lui nevăzută. În acele clipe de adâncă revelaţie vorbele sunt de prisos, cuvintele cât de bine ar fi alese nu puteau substitui acea sublimă stare de graţie, simţită. Se putea crede că Ilidianu voia să rămână singur ca să se roage. Dar nu era cazul, în faţa lui se afla rugăciunea întruchipată; a recunoscut-o şi fericit şi-a asumat-o. Pentru câteva clipe, care i s-au părut o veşnicie, a avut sentimentul că se află într-un spaţiu îndepărtat al universului, dar extrem de familiar; picăturile de apă din jur străluceau ca nişte stele. Apăsat de povara sacrei tăceri pe care avea s-o resimtă încă multe zile la rând, urcând cu lift împreună cu deţinuţii, primele vorbe care au ajuns la urechile lui au fost :

– Abia acum am început să-l înţeleg pe Heidegger. Să ştii că aveţi ceva în comun: dependenţa de nevăzut.”

Igor ISAC–OLIŞCĂNESCU