Mitul terapeutului netulburat. Viata privata, practica profesionala

Psihoterapeuții sunt „netulburați”, imuni la tragediile inerente ale existenței, invulnerabili? Se luptă și ei cu suferințele bieților muritori, cu despărțiri, dolii, boli sau depresii? Autoarea explorează dificultățile cu care se confruntă terapeuții, strâns legate de istoriile lor de viață, de alegerea profesiei și de modul în care activitatea clinică are impact asupra vieții lor personale într-un studiu la care au participat 40 de psihoterapeuți de diferite orientări și pe care îl prezintă în cartea de față. Ca terapeuți învățăm de la formatorii noștri, de la pacienții cu care lucrăm, dar putem învăța și unul de la altul. Poveștile altor terapeuți despre durere și traume personale, despre boală și pierderea cuiva drag, despre impactul profesiei de terapeut asupra vieții de familie îi pot determina pe clinicienii experimentați să-și reevalueze viața personală în lumina practicii lor, iar pe cei care sunt la început să-i încurajeze să înțeleagă modul în care propria istorie le poate influența relațiile cu ceilalți, mai ales cu clienții și pacienții, propria vulnerabilitate reprezentând forța ce ne ajută să susținem clienții, dar care ne și subminează uneori. 

Marie Adams este psihoterapeut și predă la Metanoia Institute din Londra și la Institute for Arts Therapy and Education. A condus numeroase workshopuri despre traumă și sănătatea mentală

Când mă durea am încercat să nu las asta să afecteze ședințele și am reușit rămânând conștientă de propria durere. Uneori e un fel de conștientizare în fundal a durerii, ca să zic așa, alte ori e mai greu. 

În ciuda medicamentelor și a tuturor eforturilor de a-și gestiona durerea, Carmen a descoperit că uneori interfera cu munca ei: „Aveam senzația că nu eram atât de prezentă pentru clienți pe cât mi-aș fi dorit, nu că nu îi auzeam deloc... Doar că nivelul meu de prezență nu era... Nu eram în cea mai bună formă, așa că aveam senzația că mă distrăgea ceva și nu mă lăsa să fiu disponibilă pentru client. Presupun că îi afecta poate pentru că nu erau primiți întru totul. Sau poate era un obstacol în calea empatiei. S-ar fi putut, în sensul că nu eram cu totul capabilă să le simt durerea.” Clienții lui Carmen probabil sunt conștienți de disconfortul ei fizic, fără să fie necesar ca ea să verbalizeze asta.

Marie Adams

De ce atât de mulți terapeuți se simt rușinați când vine vorba de dezvăluirea propriilor vulnerabilități după ce au obținut acreditarea? În formarea mea s-a subliniat, fără îndoială, că terapia poate fi utilă și după calificare. S-a subliniat chiar că aveam obligația de a ne întoarce în terapie dacă viața ar fi devenit prea dificilă sau dacă întâlneam ceva în muncă ce evoca propriile traume timpurii. Însă în urma realizării acestui studiu presupun că rușinea stă în faptul că viața chiar devine dificilă uneori sau că nu ne putem descurca. Se presupune că traumele timpurii vor fi fost „perlaborate” în primii ani de terapie sau, în cazul multor terapeuți TCC, gestionate cu instrumentele specifice. Dacă revin, terapeuții au senzația că au eșuat. Dacă nu ne putem menține pe noi înșine sănătoși mental, cum am putea susține sănătatea psihologică a celorlalți? Cea mai bună modalitate de a face față în această situație ar putea fi, pur și simplu, negarea faptului că avem nevoie de ajutor, agățarea de propriul narcisism și speranța că vom putea îndura până trece furtuna.

Marie Adams