Fidelitatea clasicismului

Un coleg de breaslă mă întreba de ce Fidelitatea clasicismului şi nu Fidelitate clasicismului. Răspund cu gratitudinea cuvenită întrebării: pentru că aşa mi-a venit pe limbă. Aceasta este ipostaza ingenuă a răspunsului. Dacă-l şcolim puţin, răspunsul, în afara oricărei preţiozităţi, va fi: pentru că, în formula secundă, dativul restrânge sfera de sens, orientând-o univoc spre posesiune. Plus timbrul apodictic, tonul declarativ, chiar insurgent. Dintre funcţiile limbii în procesul de textualizare, recognoscibilă acestui status quo ar fi funcţia de apel (Karl Bühler), specifică textelor incitative, orientate către efecte de natură extralingvistică. Şi atunci, de vreme ce funcţia expresivă „se joacă” aici, aliis verbis de vreme ce cuvinte de iubire se macină la moara clasicismului, de ce? În forma dintâi, Fidelitatea clasicismului, autorul se dezice de orice retorică a indignării (contra cui?), încredinţându-se, cap plecat, genitivului cu funcţie dublă, de obiect, dar şi de subiect. Căci poate fi vorba de o fidelitate asumată de un împătimit al clasicismului, dar şi de clasicism ca agent al unei perpetue, nedezminţite fidelităţi. Paleta semantică se va îmbogăţi dacă genitivului (clasicismului) îi vom recunoaşte şi funcţia de genitivus originis, învestind lexemul cu privilegiul fidelităţii în spirit. Spunând astfel: fidelitatea purcede din clasicism, clasicismul va încorpora fastuos o îndelungă asceză a înnoirii ca formă de manifestare a fidelităţii. Id est, a iubirii. (Petru Pistol)