Mara si esenta vietii

Povestea Marei, scrisă de Tine Mortier și ilustrată de Kaatje Vermeire, începe sub cireș, pe scaunul de ratan, acolo unde mama ei a născut-o, aproape citind dintr-o carte. Și, deloc surprinzător, în același ton al vitalității și al nerăbdării ne este schițat și parcursul său – crescând cu viteza luminii, la șase luni copila înconjura explorativ grădina și primul cuvânt rostit i-a fost „tort”. Prietena cea mai bună a fetiței era bunica, iar poveștile și dulciurile înfulecate, respectiv neastâmpărul amândurora, consolidau, cu fiecare întâlnire, legătură lor ghidușă.

Dar chicotelile, zbenguiala și sărbătorescul încetează în ziua în care bunica este găsită întinsă pe jos. Scepticismul Marei, privind așa-zisa împiedicătură, a fost dublat de valuri de trăiri difuze: neașteptatul somn adânc în care căzuse bunica, transfigurarea acesteia odată cu trezirea, inerția sau bălmăjeala cuvintelor îndrugate. Însă confruntarea fetei cu aspectele esențiale ale vieții nu se termină aici, deoarece într-o zi bunicul moare și mama îl găsește sub ochii acesteia.

În umbra lacrimilor vărsate și a lucrurilor care trebuiau organizate, în gândul bunicii se ițește dorința de a-și lua rămas bun. Și de data aceasta, ca într-un joc al rolurilor inversate, Mara preia responsabilitatea, ajutându-și bunica să-și astâmpere dorul și să-l întâlnească pe bunicul pentru ultima dată.

Prin spectrul acestor evenimente se lasă tradusă și ilustrată esența vieții. Cuprinsul cărții se derulează între miracolul nașterii și firescul morții, întrezărind parcă o aluzie semantică la povestea moirelor din mitologia greacă. Astfel, pornind de la relația a două personaje-exponent – Mara și bunica –, autoarea Tine Mortier deapănă firul existenței și explorează paleta simțămintelor coincidente întâmplărilor fundamentale trăite de individ.