O bucată de zi în mijlocul nopții

„Dacă poezia e o developare a unor stări, amintiri, proiecții, jocuri, dorințe, închipuiri, sentimente, atunci Violeta Savu lucrează, fără mănuși, cu acizii unui laborator de stabilizare a imaginilor ce decurg din ele. Doar că lumea pe care ea vrea s-o (sur)prindă e într-o mișcare ce derutează și nu trasează contururi tari, fiindcă e plină de interacțiuni, tangențe, de ieșiri și veniri. Dragostea e activul de fond al poeziilor din carte, ce pune universul, interior, dar și pe cel din afara lui, într-o dinamică din care autoarea ne oferă secvențe pe care mai mult le intuim, le dibuim și pe care le continuăm, cu propria imaginație, plecând de la semnalele și ipotezele oferite. E o lirică participativă cea a Violetei, în care cititorul e invitat să pună de la el, să schimbe, să o cotească într-o direcție ori în alta, să se întoarcă împotrivă, să nege. Contextul ce ține la foc mic, dar viu, dragostea, are mai mulți vectori, între care boala, frica, absența, credința, moartea. Atunci când converg, acidul arde vârfurile degetelor.”   Robert Șerban     ***   „În poezia Violetei Savu, vocile polifonice ale datelor biografice şi ale acumulărilor culturale devin semnificative doar prin cantitatea de apropiere sau depărtare de lumină: rana este scoasă din piept „în lumina soarelui”, cineva e „în spatele draperiei osificate de lumină”, „litania celui care cerșește să vadă lumina”. Departe de a fi o experiență poetică inedită, jocul luminii este sistematizat în volumul O bucată de zi în mijlocul nopţii într-o practică schizoidă controlată: lumina este în altă parte, într-o altă noapte, în cealaltă cameră, în cealaltă viaţă, niciodată trăită. Substanţa lor de contrast e combustibilul care ordonează reperele unei lumi trecătoare într-un mod memorabil.”   Flavia Teoc     ***   „Consecventă unui anumit mod de a vedea viața și de a înțelege lumea, Violeta Savu scrie o poezie dominată de un acut sentiment al neîmplinirii. Imaginea-cheie din noul său volum, O bucată de zi în mijlocul nopții, este aceea a strecurătorii, în care nu pune pastele făinoase, ci golul, târziul, pustiul, regretul, cât și o încredere, difuză, în posibilitatea unei salvări. Prin iubire. E filtrul pe care îl aplică unei realități monotone, din care decupează, cu sensibilitate, ceea ce contează cu adevărat. Strecurătoarea devine astfel o splendidă metaforă a poeziei, care are capacitatea de a filtra balastul și de a reține esențialul. Iar esențialul Violetei Savu este trăirea, capacitatea de a trece dincolo de contururile înșelătoare ale imediatului și de a vibra la dramele mărunte. Poezia Violetei Savu e credibilă prin asumarea, curajoasă, a propriilor slăbiciuni și dezamăgiri. Fiindcă ele ne definesc cu adevărat.”   Adrian JICU