Înalta Poartă și țările române

Inalta Poarta si tarile romane. Rivalitati si aliante in secolul al XVII-lea

Istoricul Michal Wasiucionek reinterpreteaza dinamicile politice dintre Inalta Poarta, Coroana Polona si tarile romane de la sfarsitul secolului al XVI-lea pana la inceputul secolului al XVIII-lea, pornind de la trei notiuni-cheie: patronaj, retele sociale si arene sociopolitice. Analiza sa, sprijinita pe studii de caz, pune in lumina mecanismele patronajului transfrontalier si retelele factionale care le ofereau elitelor din epoca un mecanism alternativ viabil de a-si procura resurse politice, militare si economice, pe care le puteau folosi ulterior pentru a castiga o pozitie avantajoasa fata de rivalii lor. Aceasta geografie alternativa a puterii a avut un efect profund asupra hartii politice a Europei de Est din secolul al XVII-lea. Reiese ca supravietuirea Moldovei si Tarii Romanesti ca entitati politice distincte pe orbita otomana a fost mai putin rezultatul geopoliticii si al echilibrului de putere dintre Imperiul Otoman si Uniunea Polono-Lituaniana, cat al rivalitatilor si aliantelor transfrontaliere factionale, guvernate de reguli si imperative diferite de cele ale statelor.

Am decis sa-mi fixez punctul de observatie in tarile romane si sa identific cazurile de patronaj transfrontalier care ii legau pe boierii locali de omologii lor de la Inalta Poarta si din Uniunea Polono-Lituaniana. Desi concentrarea asupra Moldovei si Tarii Romanesti - un loc relativ izolat politic si economic - nu ar parea cea mai fericita alegere, perspectiva periferica pe care o ofera aceste tari prezinta avantaje nete. Pentru ca resursele aflate la dispozitia elitei boierilor erau subtiri in comparatie cu cele ale magnatilor polono-lituanieni sau ale inaltilor demnitari otomani, viata politica locala era mai sensibila la cazurile de patronaj transfrontalier, ceea ce le face mai usor de identificat. In plus, de vreme ce tarile romane au constituit un spatiu contestat intre Coroana Polona si Poarta, avem posibilitatea sa folosim factionalismul polono-moldovean ca "grup de control" pentru a pune in lumina particularitatile prezentei otomane in regiune. - Michal Wasiucionek

Traducere din limba engleza de Lia Decei.

Fragment din cartea "Inalta Poarta si tarile romane" de Michal Wasiucionek:

"Pana la sfarsitul secolului al XVI-lea, tronurile Moldovei si Tarii Romanesti au ramas in mainile dinastiilor locale - Bogdanesti-Musatini si, respectiv, Basarabi. Cu toate ca apartenenta la dinastie era o preconditie pentru urcarea pe tron, tiparul foarte neregulat al succesiunii a dus la conflicte frecvente in cadrul dinastiei extinse. Totusi, la inceputul secolului al XVII-lea, acest principiu dinastic a slabit in mod vizibil. In secolul al XVII-lea domnitorii proveneau in cele mai multe cazuri din randurile boierilor sau ale elitelor ortodoxe din Istanbul, si deseori nascoceau genealogii dinastice pentru a-si sustine legitimitatea. Aceasta oferta excedentara de potentiali conducatori a fost in plus complicata de rolul tot mai mare pe care Inalta Poarta il juca in numirea si confirmarea voievozilor. Incepand de la jumatatea secolului al XVI-lea, un numar tot mai mare de pretendenti s-au indreptat spre Istanbul, ducand la o instabilitate tot mai mare a functiei voievodale accelerand ritmul rotatiei la tron. In medie, un domnitor din secolul al XVII-lea ramanea pe tron numai trei ani in Moldova, iar in Tara Romaneasca doar cu un an mai mult. Unii domnitori - precum Matei Basarab (1632-1654) si Constantin Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, si Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova - au reusit sa detina puterea mult mai mult, dar toti riscau permanent mazilirea si executarea.

Originile si natura clasei boierilor s-au aflat in centrul unei dezbateri istoriografice aprinse, specialistii nepunandu-se de acord asupra criteriului esential pentru a deveni membru al acestei clase - controlul asupra proprietatii funciare sau detinerea de functii. Totusi, pana la jumatatea secolului al XVIII-lea, cand o serie de reforme au remodelat statutul boierilor, a fost mai degraba o chestiune de recunoastere sociala decat de criterii oficiale. Pragul de intrare in rangurile elitei era constituit de posesia unei proprietati funciare, controlul asupra fortei de munca a iobagilor, genealogia si detinerea unei functii, cea din urma devenind odata cu trecerea timpului criteriul decisiv. De fapt, in cursul secolului al XVII-lea, limitele clasei boierilor au ramas neclare, facand relativ usor pentru straini sa se integreze in elita locala, prin intermediul numirii intr-o functie, achizitionarii de pamant in principat si casatorie."