Filosofie și oglinda naturii

Scopul principal al cărții este acela de a arăta că două dintre cele mai cunoscute teme ale filozofiei contemporane (problema minte-corp și cea a adevărului corespondență) pot și trebuie să fie depășite. Iar modul în care alege Rorty să realizeze această depășire este unul cu totul nou și intrigant. În loc să încercăm să rezolvăm aceste probleme, sugerează filozoful, ar fi mai bine să încercăm să le dizolvăm, folosindu-ne de câteva strategii. Cea mai importantă dintre aceste strategii, pe care o va folosi în toată cartea, e încercarea de recontextualizare istorică a acestor probleme. Odată ce reușim să arătăm care a fost contextul istoric în care a apărut o problemă și căror nevoi teoretice și practice a răspuns ea, crede Rorty, e mai ușor să slăbim importanța ei în prezent. O a doua strategie, la fel de importantă, este evitarea, cu metodă, a oricărei încercări de critică directă a celor două probleme amintite și a diverselor lor abordări. Ceea ce încearcă Rorty este, mai degrabă, să facă, prin redescriere, ca acele probleme să pară triviale sau neinteresante ori fără relevanță practică. Această metodă va fi teoretizată în cărțile sale ulterioare, în special în Contingență, ironie și solidaritate. Cele două strategii sunt rodul legăturilor profunde ale lui Rorty cu tradiția filozofiei continentale (în special cu Heidegger și Derrida), pe care el o readuce, primul, în atenția filozofilor analitici. Cartea a fost un șoc pentru departamentele de filozofie analitică din SUA. Și aceasta din mai multe motive. Întâi de toate, ea venea după The Linguistic Turn, prin care Rorty se afirmase ca un continuator și susținător al filozofiei analitice. În al doilea rând, ea îi așeza ca piloni de rezistență, alături de Wittgenstein (agreat de analitici), pe Heidegger și Dewey, doi gânditori ignorați în America la acea vreme sau considerați non-filozofi. Abia după apariția cărții lui Rorty a început să fie studiat sistematic Heidegger în SUA, iar Dewey să fie reconsiderat.